FOTOGRAFIA 1/2

G. Richter, Cititoare, 1994, ulei pe pânză, 72 x 102 cm

Gerhard Richter, autorul acestei imagini, crede că între fotografie și pictură nu există nicio diferență fundamentală, ambele folosind aproximativ același aparat de mijloace: un suport (hârtia, pânza, peretele, etc.), culori, contraste, valori. În plus, și una și cealaltă folosesc realitatea ca punct de plecare, chiar dacă rezultatele nu rămân întotdeauna la fel de aproape de aceasta sau mai curând de felul în care o receptăm. Luând în considerare exemplul lui Richter, afirmația pare perfect adevărată, însă atunci când ne referim la alte lucrări nu mai pare la fel de valabilă.  De exemplu acest autoportert al lui Lucian Freud (1922-2011) executat într-o formă de realism foarte convingătoare, în ciuda tușelor groase și decupate prin care au fost organizate detaliile.

Același dialog îl întâlnim și la Velazquez (1599-1660) într-un alt portret, unde la fel ca la Freud realismul e posibil în pofida metodei de lucru, de altfel destul de diferite dacă am compara cei doi artiști; Velazquez pictează aproape fără reveniri, din prima, în timp ce Lucian Freud adaugă succesiv culoarea până când aceasta se transformă într-un relief.

Diego Velazquez, Portret de bărbat (presupus autoportret), c. 1635, ulei pe pânză, 68,6 x 55,2 cm

Totuși, putem rămâne de acord cu Richter că fotografia este și ea o reprezentare, adică o iluzie. De foarte aproape ori dacă decupăm un mic fragment dintr-o fotografie, îi pierdem „lizibilitatea”, adică nu mai știm la ce ne uităm.

Prima fotografie realizată, sau mai degrabă fixată pe un suport, arăta mai puțin realistă decât picturile pe care le-am urmărit mai sus. Autorul ei a fost francezul Nicéphore Niépce (1765-1833), care după câteva eșecuri, a reușit să imprime pe o suprafață o imagine cu ajutorul luminii. Procedeul său l-a numit heliografie, fiind o trimitere la influența soarelui (Helios este personificarea greacă a soarelui) care a atacat bitumul de Iudeea așezat pe o placă de argint, după o expunere repetată mai multe zile. Nu e imposibil să ne imaginăm felul în care s-ar putea re-produce această experiență, dacă ne gândim la efectele soarelui asupra pielii pe care o întunecă sau înroșește. Lumina, prin care se produc imaginile pe retină este deci și cea care face posibilă imprimarea lor pe o suprafață. Heliografia lui Niépce din 1824 nu reprezintă însă decât într-un sens inventarea fotografiei, deoarece și înaintea lui existau mijloace de a capta „obiectiv” imagini din realitate. Este vorba în primul rând de camera obscură, ale cărei origini datează încă din Antichitate, bineînțeles în formele ei primitive. În Europa camera obscura cu lentile a apărut prin intermediul arabilor și a început să fie folosită mai târziu, cu precădere în secolul al XVII-lea, ca instrument în desen și pictură.

Astfel, la limită am putea numi fotografii și picturile lui Canaletto (1697-1768) sau Jan Vermeer (1632-1675), bazate pe utilizarea camerei obscure.

Una dintre picturile lui Canaletto comparată cu o imaginea pe care se bazează, obținută prin Google mapping.

 O comparație similară pentru unul dintre cele două peisaje pictate vreodată de Vermeer. 

În acest caz remarcăm transformările suferite de aceeași stradă după câteva sute de ani. 

Nu după mult timp de la descoperirea lui Niépce, dezvoltarea fenomenului a prins un ritm alert. În 1929 inventatorului fotografiei i se alătură Louis Jacques Mandé Daguerre, împreună cu care va obține o durată de expunere mult mai scurtă, de o zi. În raport cu ceea ce considerăm astăzi un timp lung de expunere (atâta cât rămâne deschisă perdeaua aparatelor analog trasă pentru a permite accesul luminii), adică o secundă sau o jumătate de secundă, o zi rămâne o eternitate. După moartea lui Nicéphore Niépce, Daguerre a continuat singur, simplificând mult procesul de obținere a unei imagini direct din realitate. Prin urmare, timpul e redus la 30 de minute, iar imaginea obținută stabilizată cu apă sărată saturată.  

În 1939 Hyppolite Bayard inventează un procedeu de obținere a imaginii, de data aceasta pozitive, direct pe hârtie. Daguerre și Niépce foloseau mai întâi negativul. Aceste descoperiri au stârnit rapid curiozitatea mai ales în lumea științifică, astfel încât în 1941 englezul William Henry Fox Talbot pune la punct un nou procedeu, acela de multiplicare a imaginilor după același negativ. Anterior, fotografiile erau subiectul exemplarelor unice, întocmai ca picturile.

Progresul fotografiei urmărea nu doar fixarea imaginii, ci și precizia ei. Pentru aceasta a fost nevoie de îmbunătățiri în ce privește materialele și substanțele fotosensibile, cât și de perfecționarea lentilelor și obiectivelor. Fotografiile vechi au cunoscut tiosulfatul de sodiu, un fixativ folosit și astăzi, bromura de argint prin care a scăzut semnificativ timpul de expunere, plăcile de sticlă ca suport, albumina (din albuș de ou), mult mai sensibilă și în consecință, superioară prin precizia captării detaliilor, gelatina sau primul obturator datorat lui Richard Maddox (1816-1902). Secolul al XIX-lea fiind puternic marcat de industrie și tehnologie, a facilitat o dezvoltare rapidă a fotografiei și o difuzare extinsă. O urmare naturală a fost apariția unei camere transportabile, ceea ce a deschis o nouă cale. Începând cu 1888 când George Eastman (1854-1932), directorul companiei Kodak înlocuiește plăcile grele de sticlă cu celuloidul, mult mai mulți oameni au început să practice fotografia, profesioniștii împreună cu amatorii. La nivel artistic folosirea camerelor de către amatori, dar și răspândirea fotografiei, au antrenat probleme importante.

Pe de o parte artiștilor li s-au oferit din ce în ce mai puține comenzi de portrete. Ele veneau în special din partea oamenilor înstăriți, de generozitatea cărora artiștii depindeau în general. Pe de altă parte, pictura a început să se desprindă de naturalism și să accepte alte forme de realism și astfel, de expresie. Câțiva artiști s-au dedicat unor forme noi precum ilustrația, caricatura sau banda desenată. Cu alte cuvinte, repercusiunile au însemnat aspecte interne dar și sociale ale artei, de pildă.

 În 1906 primele fotografii în culori anunță o nouă fază; cu un an mai târziu Pablo Picasso (1881-1972) pictează primul tablou cubist, Domnișoarele din Avignon. 

Gabriel Lippmann, a câștigat premiul Nobel în 1906 pentru reușita sa din 1891 de a da viață primelor fotografii color. 

Pablo Picasso, Domnișoarele din Avignon, 1907, ulei pe pânză, 243,9 x 233,7 cm

Istoria fotografiei nu este doar o poveste despre tehnologie. În această capcană cad mulți pasionați, care confundă performanțele imaginilor cu calitatea artistică. Dacă prima fotografie digitală, datând din 1957 și obținută cu ajutorul unui scanner a pregătit o lume a imaginilor, astăzi putem spune că granița dintre realitate și ficțiune a devenit invizibilă, deseori cele două categorii schimbându-și reciproc locul. Realismul fotografiilor și precizia aparatelor și procedeelor nu mai reprezintă o garanție a obiectivității. Frecvent ne construim realitatea pornind de la fotografii, al căror rol era în zorii apariției sale documentarea evenimentelor și stocarea trecutului. 

 Russell Kirsch, prima fotografie digitală, 1957

Mai multe despre istoria fotografiei:

• Maison Nicéphore Niépce (concis, bine organizat) FR/ EN
• Fotografia color (frumos ilustrat, ușor de parcurs) EN
• Strada pictată de Vermeer în 1657-8 și în prezent
• Curs de istoria fotografiei (accesibil, dinamic)