ARTELE GRAFICE: Desenul

Nu încape îndoială că desenul este prima manifestare artistică materială, iar această idee e confirmată nu numai de cercetări, dar și de parcursul fiecărui copil, care găsește în desen un mijloc de a comunica, complementar limbajului vorbit și gesturilor. Cauzele întâietății, ușor de ghicit, sunt în principal de ordin practic, omul primitiv fiind constrâns din toate părțile să ducă o viață lipsită de facilități. Aceasta însă l-a încurajat să-și descopere și să-și dezvolte resursele interioare.  

Figuri de animale din peștera Chauvet, Franța, veche de peste 32.000-30.000 de ani.

Încă nu sunt foarte clare motivele care i-au inspirat pe primii oameni să creeze, iar părerile se împart între magie, limbaj și artă. În orice caz, unul dintre elementele cele mai prezente în desenele de pe pereții peșterilor este mișcarea. Figurile sunt reprezentate aproape întotdeauna din profil într-o etalare succesivă, care dintr-un punct de vedere retrospectiv ne face să ne gândim la cinematograf și la benzile desenate. Animalele predomină într-o proporție uriașă imaginile rupestre (din peșteri) și se diferențiază printr-un realism superior figurilor umane, realizate mult mai stilizat. Într-un anumit sens, figura umană nu ridică probleme mult mai dificile decât corpurile animalelor. Construcția celor din urmă se poate dovedi la fel de complicată.

Oricare ar fi fost sensul primelor desene, acestea se diferențiază de alte arte plastice în primul rând prin folosirea preponderentă a liniei ca principal mijloc de expresie. Uneori e greu de făcut o distincție netă între pictură și desen, deoarece cele două își împrumută câteodată reciproc din metode, materiale și efecte. Desenele preistorice foloseau culoarea în aceeași proporție ca desenatorii moderni precum Henri de Toulouse Lautrec sau, în secolul al XVIII-lea Antoine Watteau, în timp ce pictori ca Pablo Picasso sau Jean-Michel Basquiat nu au ezitat să introducă linia alături de culoare în majoritatea lucrărilor lor. Probabil de aceea unii le numesc picturi rupestre.

Pentru a înțelege mai bine diferențele importante între desen și pictură poate ar fi potrivit să ne întoarcem la etimologia termenilor grafică și desen. În limba latină graphicus însemna pitoresc, cuvântul provenind din grecescul graphicos, adică ceea ce ține de scriere, de desen, și din nou, pitoresc; graphicos vine la rândul său de la graphe (a desena, a scrie), radical al cuvântului graphein, anume verbul „a scrie”. Confuzia între scris și desen amintește de lunga perioada când imaginile erau însoțite de text, precum în decorul vaselor grecești, a miniaturilor sau icoanelor ori de ilustrația de carte. În plus, în arta multor popoare asiatice textul și imaginea s-au acompaniat mereu fără să se părăsească practic vreodată. Caligrafia chinezească sau japoneză pot fi luate ca exemplu.





Limba română a împrumutat cuvântul desen din franțuzescul dessin, folosit începând cu secolul al XVIII-lea, iar franceza l-a preluat din italiană. Forma mai veche a lui dessin era dessein, transcrierea franțuzească a lui disegno din italiană. În latină disegno echivala cu designo ceea ce rezonează automat cu termenul de design, cu alte cuvinte cu proiectarea. În limba franceză forma de dessein a supraviețuit laolaltă cu desenul (dessin), însă cu sensul de dorință, năzuință. Ca o concluzie, se poate observa cu ușurință conexiunea între desen, dorință și proiectare, deoarece în esență desenul marchează transformarea unei idei într-o imagine.

Funcțiile desenului depășesc sfera artistică, cea care îi asigură totuși cea mai reputată definiție. Astfel, desenul notează, descrie și documentează noțiuni și forme din realitate, oferindu-le deseori un chip nou.

Michelangelo Buonarroti, listă de cumpărături, via HYPERALLERGIC și Casa Buonarroti

În lista de cumpărături de mai sus, Michelangelo Buonarroti (1475-15640) îi desenează unui angajat, pe care îl trimite la cumpărături, produsele necesare lângă textul care numește aceleași obiecte. Spre deosebire de vânzător angajatul nu știa să scrie și să citească, prin urmare fiecare a folosit cu același rost o parte diferită a listei. În acest caz desenele lui Michelangelo au un rol descriptiv, fără pretenții artistice. În vremea maestrului orice asemenea schiță avea un aspect pe care azi l-am putea califica drept artistic, în afara intențiilor desenatorilor. Înfățișarea plăcută a celor mai mărunte texte și imagini era deci o chestiune de modă a epocii. Ea va persista până pe la jumătatea secolului al XX-lea, și din motivul dispariției din școli a disciplinei caligrafie.

Piranesi, Vedere monumentală a unui port spre o piață, c. 1749-50, gravură pointe sèche, 22 x 28 cm

Vederea unui port roman desenată de arhitectul venețian Giovanni Battista Piranesi (1720-1778) combină un caracter descriptiv și documentar cu o notă fantezistă. Aici funcțiile complementare ale desenului coincid pentru realizarea unei lucrări cu o identitate plurală.

Mult timp s-a crezut că desenul este inferior picturii și că i-ar servi celei din urmă doar ca o etapă pregătitoare sau un schelet de bază. În Renaștere această clasificare s-a consolidat; cu toate acestea, desenul a făcut un pas remarcabil pentru a-și câștiga autonomia, în special prin desenele anatomice ale lui Leonardo da Vinci (1452-1519) și Michelangelo, însă în egală măsură și prin studiile din jurnalul de călătorie în Italia a germanului Albrecht Dürer (1471-1528).

Albrecht Dürer, Traumgesicht, 1525, acuarelă, Kunsthistoriche Museum, Viena.

În istoria desenului Dürer ocupă un loc special nu doar datorită acestor note de călătorie și studiilor extrem de precise după natură, dar mai ales prin gravurile sale, rivalizând cu mijloacele picturii, în ciuda absenței culorii.

În videoclipul de mai sus urmărim o încercare de interpretare a binecunoscutei gravuri a lui Dürer, Melancolia din 1514.

Distincția între desen și pictură nu se poate face în mod categoric decât la un nivel general. O primă însușire care i se acordă desenului este latura sa conceptuală, considerată mult mai pregnantă în cazul său față de pictură. Reducerea radicală la câteva trăsături esențiale îi răpește desenului multiplicitatea. Uneori e nevoie doar de câteva linii pentru a exprima o idee, alteori de o paletă mult mai largă de mijloace.

Constantin Brâncuși, Portretul scriitorului James Joyce, 1928

Posibilitățile plastice ale desenului se întind de la schița de idee până la proiect sau lucrările definitive printre care ilustrația de carte sau banda desenată se detașează ca genuri particulare.

 

Salvador Dalí, Ilustrație pentru Alice în Țara Minunilor de Lewis Caroll, 1968.

Pagină din MAUS (1980-1991) de Art Spiegelman, singura bandă desenată distinsă cu premiul pentru literatură Pulitzer.

Diversitatea mijloacelor tehnice în desen ar putea fi redusă, într-un efort de simplificare, la două tendințe majore. Ele s-ar rezuma la calitatea liniei, seacă, rece și respectiv, modulată.
Prima este potrivită realizării de schițe de precizie, ca în desenul tehnic, în matematică și arhitectură și se obține cu ajutorul instrumentelor rigide: creioanele tari (de la 9H la F sau HB), pixul, liner-ul, etc.

Paolo Uccello (1397-1475), Vas în perspectivă, înc. sec. al XV-lea, creion și peniță pe hârtie, 29 x 24,5 cm.

Linia seacă, destinată laturii tehnice a desenului apare și în abordări artistice, unde prin ingeniozitatea artistului, devine aproape plastică, modulată.

Henri Matisse (1869-1954), Cap de femeie, 1947, peniță pe hârtie, 49,9 x 33 cm.

Rembrandt (1606-1669), celebrul autor al Rondului de noapte (1642) este cu siguranță cel mai satisfăcător exemplu în ce privește iscusința de a folosi linia modulată. Chiar și în desenele cele mai rapide sau expediate, artistul dă liniei sale un caracter viu, iar figurilor și elementelor reprezentate, mișcare și materialitate. 

Rembrandt Harmenszoon van Rijn, Două femei învățând un copil să meargă, 1637, cretă pe hârtie, 10, 3 x 12, 8 cm

Linia plastică sau modulată se obține cu ajutorul pensulelor, a creioanelor moi (de la B la 9B), a pastelurilor sau a cretei, dar și cu orice alt instrument improvizat care nu necesită prea multă precizie.
Indiferent de natura liniei, desenul rămâne o artă cu o generozitate infinită de posibilități, deopotrivă la nivelul abordării ideilor cât și facilităților tehnice. Oricine poate desena în aproape orice condiții, pe un bilet de tren, pe un bon de casă, pe geamurile aburite ori pe pereții clădirilor.

Andy Warhol, Mick Jagger, 1975, serigrafie, 111 x 73,6 cm.

Andy Warhol, Mick Jagger, 1975, serigrafie, 44, 45 x 38,1 cm.

 

Portretele din 1975 ale lui Mick Jagger executate de Andy Warhol (1928-1987) explorează majoritatea mijloacelor desenului pe aceeași suprafață într-o formulă aproape omogenă.

Discuția despre întâietatea desenului este astăzi depășită. După un parcurs foarte îndelungat, începând cu secolul al XIX-lea, desenul a devenit o artă independentă și recunoscută. Aventura sa a fost însă cu mult diferită în Asia, acolo unde pictura, desenul și scrierea nu s-au desprins efectiv niciodată. 




Pentru a merge mai departe:

• Istoria desenului (curpinzător, ușor de navigat, ilustrat cu atenție) EN
• Istoria desenului în Enciclopedia Britanica EN
• Peștera Chauvet EN
• Peștera Chauvet, artă sau limbaj? FR
• MAUS (după 25 de ani) EN